The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2014 annual report for this blog.
Here’s an excerpt:
A San Francisco cable car holds 60 people. This blog was viewed about 2,300 times in 2014. If it were a cable car, it would take about 38 trips to carry that many people.
Sala de şedinţe fusese renovată iar managementul reformat. Acum puteai vedea tronând diverse specii animale, vegetale şi minerale. Cameleoni viu coloraţi îşi mişcau ochii în toate părţile. Hiene cuprinse de mahmureală şi răpciugă râdeau sardonic, încercând să destindă atmosfera cu vreo glumă deplasată despre ultimele pariuri puse şi ultimele vulpiţe cucerite într-un colţ de cafenea sau de companie. Iedera otrăvită se căţăra pe scaune directoriale mai înalte sau mai joase, în funcţie de cantitatea de şuruburi funcţionale pentru care fusese solicitat băiatul de la suportul tehnic, care trebuia scuturat ocazional atunci când uita să facă ore suplimentare. Bolovani neşlefuiţi se înghesuiau lângă fereastră, chinuindu-se să prindă vreo rază de soare care să-i facă să sclipească în ochii colegilor asemeni unor pietre semi-preţioase confirmate. În celălalt capăt al mesei se iţea urcat pe trei perne brodate cu fir de aur însuşi manelistul Minune, responsabil de păstrarea bunei dispoziţii printre colegii noi şi de blocarea mailurilor subversive trimise de cei vechi. Alături de el, un pseudo-Rambo cu burtă dar pictat pe faţă şi cu o vădită atitudine războinică se încrunta la cei prezenţi. Iulian intră, urmat de Marcel, în aplauzele tuturor.
– Dragii mei, ne-am adunat azi aici…
– Ne punem pirostriile cumva? chicoti una dintre hiene
– Nu, ne-am adunat pentru că după plecarea Andinei a trebuit să mă descurc de unul singur cu recrutările. Şi cred că am făcut o treabă destul de bună, nu?
– Yeeeeeeeei !
– Aş vrea să vă împărtăşesc câteva sfaturi, sugestii, recomandări care le puteti aplica şi voi atunci când recrutaţi.
– Te ascultăm. Cu siguranţă avem ce învăţa de la tine, sâsâi un cameleon.
– În primul rând mare atenţie la cei care îi recomandaţi – verificaţi dacă recomandarea voastră are cunoştinţe printre foştii noştri colegi. Avem foarte, foarte, foarte multe feed-back-uri negative de la cei plecaţi. Sunt chestii care am putea să le facem mai bine dar… ăştia suntem.
– Suntem cei mai buni, se ciocniră doi bolovani empatic, alunecând de pe scaune.
– Noi ştim că suntem cei mai buni. Alţii încă trebuie să afle. Alt punct sensibil – atenţie la lista voastră de contacte de pe reţelele sociale, mai ales la cei care adaugă recruiteri. Dacă e un membru al echipei, înseamnă că se gândeşte la o schimbare. Trebuie analizat dacă închidem ochii şi îl lăsăm să plece sau luăm atitudine. Mereu judecăm în funcţie de cât de critic e pentru proiectul actual, e mai puţin important ce va fi peste trei luni.
– Credeam că te referi la cei din afara companiei, se undui suavă iedera otrăvită.
– Şi ăia trebuie de analizat. Dacă adaugă recruiteri la contacte înseamnă că îşi caută ceva nou. Dacă merită, îi ofertăm, nu mai aşteptăm să-şi depună candidatura.
– Trebuie să fim agresivi şi proactivi, piaţa e dură şi nouă ne place – hăhăi Rambo.
– Trebuie să ne adaptăm, suspină unul dintre cameleoni.
– Trebuie să-i facem să se simtă biiiiine când vin la noooooi, lălăi pe un ton semi-muzical de bazar Minune.
– Mă bazez pe voi, sunteţi cei mai buni. Şi acum, la treabă. Nu uitaţi, că principala noastră grijă nu e recrutarea ci…
– ….. cum să păcălim clienţii, încheie Marcel cu un zâmbet senin ca o zi de primăvară din emisfera sudică.
Aplauzele se înteţiră.
După ultima discuţie cu top managementul, Iulian înţelesese că prin comunicare se poate rezolva absolut orice problemă. I se ceruse doar să încurajeze puţin iniţiativa angajaţilor, care arătau cam neimplicaţi în pozele de pe reţelele sociale – unii dintre ei stând chiar cu ochii în computer în loc să zâmbească spre cameră şi să ridice degetele ori să-şi pună corniţe colegiale când se organizau sesiuni de photo-shooting prin firmă. Aşa că se gândi să-l cheme pe Marcel la el în birou pentru a primi câteva sugestii.
– Salut, salut, Marcel. Ce faci, cum merge treaba?
– De la excelent în sus.
– Foarte bine, uite de ce te-am chemat : mai ştii ce am discutat cu Mircea la ţigară…despre proactivitate.
– Ştiu.
– Ceva idei?
– Still thinking…
– Ştii noua locaţie din campus?
– Ca şi locaţie sau ca şi loc?
– Nu mă lua pe mine cu fineţuri dintr-astea, ai fost la băut acolo?
– Fost, cum să nu. Sunt şi fete…multe fete….
– Discutăm mai târziu. Acum am nevoie să propui o ieşire cu colegii.
– În barul nou?
– Exact, nu e musai ca toate propunerile să vină de la mine. Tu ridici problema şi votăm – eu te susţin că ai iniţiativă. Facem şi un google doc cu cei care se înscriu, organizăm un aperitiv şi la birou eventual. Nu trebuie să reinventăm roata, ne inspirăm din ce s-a mai făcut deja.
– Şi dacă nu vin?
– Îi facem să vină chiar dacă trebuie să mă ocup personal de program, animaţie, spus bancuri.
– Dacă vrei îi fac şi de ruşine pe ăia care nu se înscriu, îi iau la mişto.
– Nu, nu, e bine să rămânem friendly şi profesionişti. Poate mai propun şi alţii.
– Păi şi dacă se trezesc să-ţi ceară certificări şi alte chestii scumpe?
– Organizăm ceva intern.
– Adică nu vei spune niciodată “nu”?
– Exact, e un principiu-cheie în management, spui că “vedem”, “mai încolo”, “analizăm împreună cu ceilalţi”, “încă se discută bugetul”. Pentru că altfel îi descurajezi…
– Mai am de învăţat.
– Mă ai pe mine pentru asta. Tu trebuie doar să fii proactiv şi să vii cu propuneri. Hai acum în şedinţă cu restul, am să vă împărtăşesc nişte observaţii de-ale mele legate de recrutare.
Vorbeam în urmă cu ceva vreme despre iele. Mai exact despre ielele corporatiste – care motivează flăcăii osteniţi şi stressaţi din managementul marilor companii, învârtindu-le cu talent mingiuţele anti-stress.
Cea de-a doua categorie ar putea fi numită Vulpiţa. Mai trecută prin viaţă decât naiva Vrăbiuţă, ea va arbora o mină înţeleaptă şi matură, indiferent de pădurea în care îşi va alege să intre. Tocmai pentru că provine din nişte mărăcini mai lăturalnici, nu o vei auzi hohotind pe culoare. Nu o vei vedea intrând în biroul şefului cu privirea aţintită în sus şi pletele date sălbatic pe spate în încercarea rocambolescă de domolire a ritmului excitat al tocurilor de la pantofi. Va fi intens căutată de cei interesaţi de calm pentru că vulpiţele tac şi astfel impresionează prin pseudo-cuminţenia lor. Aspră ori reţinută cu cei mai mici în grad în numele unei performanţe pe care ea însăşi nu o poate realiza, va şti să îşi însenineze cu măiestrie chipul şi să ridice codiţa stufoasă atunci când va zări pe coridor chipul unui manager cu putere de validare. Susţine orice inovaţie legată de reamenajarea spaţiului de lucru, adoră discuţiile cu băieţii de la suportul tehnic care se află în companie special pentru a-i căra diverse obiecte de mobilier şi raportează la zi activitatea, nu înainte de a ajusta diversele taskuri în aşa fel încât să iasă 8 ore lucrate. Mai raportează şi ce-i spun colegii în discuţii face-to-face, în încercarea sinceră de eficientizare a proceselor de people management din companie. Simpla amintire a buruienilor din care se trage şi familiaritatea la care va lucra intens în raporturile cu reprezentantul-cheie al conducerii o vor determina să înainteze propuneri diverse, mergând de la exerciţii de relaxare prin yoga până la rebranding prin ateliere de gatit creativ. Relaţia lor va fi una calmă şi discretă, devoalată eventual la un team-building ori la o petrecere de Crăciun a companiei, când, în urma unui amestec nefericit de red bull cu alcool, cineva din top management se va întreba pe bună dreptate : “Cine a mai recrutat-o şi pe asta?” În acel moment altcineva va înţelege că e momentul să înceapă să transmită feed-back-uri negative despre vulpiţă printre subalternii direcţi, ca să se salveze elegant din noul bucluc.
Marele Domn se numea Mircea şi îşi merita din plin porecla. Era unul dintre cei mai înalţi oameni din lume iar pletele blonde îl făceau să aducă mai degrabă cu un actor hollywoodian aflat la a doua tinereţe decât cu un hyper-manager de multinaţională. Când se privea dimineaţa după duş în oglindă era satisfăcut de sine cu asupra de măsură. Deşi era însurat, sucea fără eforturi minţile tinerelor dornice de afirmare. De la păsări de cluburi de noapte cu păr platinat şi injectate cu botox, în căutare de sponsori generoşi, până la stagiarele din propria companie pe care le angaja doar pe perioadă determinată şi pentru care găsea rapid oportunităţi de coaching personal în alte tehnologii decât cele pentru care fuseseră recrutate. În acea dimineaţă de septembrie se hotărâse să vină neanunţat. Nu mică îi fu mirarea când îi văzu pe Andina, Marcel şi Vrăbiuţa, înconjuraţi de scaune proaspăt etichetate cu ochii aţintiţi asupra biroului managerului local, aflat într-o stare de împietrire ce amintea de teatrul absurd.
– Ce e cu voi, măi oameni buni?
– Salut, salut, bine ai venit. Hai la mine în birou să discutăm, sări Iulian înainte ca triada de pe culoar să aibă timp să reacţioneze.
– Te comporţi ciudat, dragul meu, în dimineaţa asta.
– Vreau să vorbim între patru ochi de piste.
– Ce piste? Să nu-mi zici că faceţi piste de ski aici, la şes…oricum nu vor fi ca ale noastre.
– Uite, ştii că îţi apreciez umorul rafinat. Ai văzut şi pe facebook, încerc să fac glume în stilul tău. Dar de data asta e serios.
– Cât de serios poţi fi tu, măi băiatule…te porţi de parcă aşteptai să vin. Să nu zici că n-am reuşit să te surprind puţin.
– Să mă surprinzi? Mi-ai trimis sms…
– Serios? De pe ce? Mi-au furat ăştia telefonul mobil ieri când m-am pornit neanunţat spre sedii. Am evitat să dau sfoară în ţară ca să nu fac valuri dar probabil că va trebui să gândim o procedură. Să fii furat în propria companie. Un minut l-am lăsat pe masa din bucătărie. Cred că idiotul nu ştia al cui e…şi e şi mai idiot dacă n-a înţeles după ce s-a uitat în agendă.
– Adică nu tu…?
– Nu eu ce? Ţi-a făcut o poantă? Aşa de slab de înger eşti? Ce a scris?
– “Trebuie să identificăm de urgenţă piste de ameliorare. Vin să te vizitez.”
– Păi ce piste de ameliorare? Feed-back-urile pe care le primim la centru sunt unele pozitive, eşti la zi cu recrutarea că i-am şi zis fetei să plece. Primele din cîte ştiu le-ai mai optimizat, ai mai redus din costuri cu plecările ălora care se credeau gurus în IT. Ai dus clienţii la club?
– I-am dus, i-am dus.
– E totul ok atunci. Hai la o ţigară şi lasă prostiile.Cheamă-l şi pe Marcel. Bun băiat. Vreau să-l cunosc personal.
Vântul de septembrie se calmă iar frunzele se aşternură într-un covor multicolor pe asfalt sub privirea managerului local. Ţigara pe care o savură în următoarele minute îi întări convingerea că încă mai avea multe de spus şi încă şi mai multe de făcut în ceea ce simţea că începe să devină tot mai mult compania lui de suflet…
Încă de când păşise pentru prima dată în sala de şedinţe în seara interviului, Marcel îşi promisese că avea să conducă sediul local al companiei cu mâna de fier a unui adevărat Rambo, pasionat de lupte de comando, aşa cum văzuse el în filmele piratate de pe casetele video din copilărie. Aplicase cu succes o paletă de strategii de neratat pe scara devenirii corporatiste. Socializase din prima zi cu directorul la cafea şi ţigară, fără a se lăsa impresionat de iminenţa unui proiect ratat din start, lipsit de proceduri şi de echipă. Îşi impusese metodologia preferată şi convinsese şi un trainer s-o ducă mai departe, după ce îşi obţinuse acreditarea cerută de client. Scrisese un articol copy-paste pe blogul companiei, care îl făcuse remarcat de top management. Profitase pentru a stabili un contact mai apropiat cu acesta din urmă, raportând în mod absolut informal porumbeii scăpaţi săptămânal de Iulian la beţie. În fine, înlăturase toţi project managerii cu vechime şi experienţă reală din companie, fie găsindu-le noduri în papură fie, la cei la care nu avea cum, arătându-le cu dovezi concrete în ce direcţie greşită se îndreaptă firma.
Acum se foia pe hol şi aştepta. Se prefăcea că aranjează scaunele spre disperarea “Vrăbiuţei” care abia le etichetase de dimineaţă şi acum se gândea cum le va mai recunoaşte în timp ce făcea şi ea treişpe-paişpe cu un dosar la semnat în mână, aşteptând să iasă Iulian din birou. Acesta surâdea însă. Era pe Skype în call video cu traineriţa, care, în urma performanţelor realizate, primise câteva zile de concediu bonus din partea companiei, başca zece ore plătite de pregătire a trainingurilor cu condiţia să nu rateze conversaţia lor zilnică presărată cu exerciţii de comunicare eficientă. Tot pe culoar bântuia şi Andina în depresie, cu valiza pregătită de plecare. Şi ea aştepta să iasă Iulian din birou pentru că pe norişorul ei roz se aflau câteva cuvinte absolut banale, pe care managerul nu avea nicidecum timp să le rostească. Deodată Marcel, Vrăbiuţa şi Andina împietriră. Prin uşa biroului zâmbetul managerial îşi luă zborul pe fereastra întredeschisă alături de vârtejul primelor frunze ruginii de septembrie. O paloare i se instală pe chip, urmată de o grimasă ce anula efectul profi al cămăşii lui albastre. Cu telefonul mobil în mână, Iulian se simţi trăsnit citind sms-ul picurat sec de sus, asemeni unui foarfec: “Trebuie să identificăm de urgenţă piste de ameliorare. Vin să te vizitez.”
Şi-ar fi dorit acum să fie sunat şi să se urle la el timp de 30 de minute. Ori să fi primit un mail nervos cu grafice eronate. Ştia însă că acest sms era începutul sfârşitului. În zadar se făcuse luntre şi punte să trimită statistici favorabile, completate de oameni din apropierea lui directă. În zadar postase poze optimiste pe facebook. Indicatorii economici nu minţeau. Call-ul video pe skype cu traineriţa se întrerupse brusc. Pe ecran apăru mesajul de feed-back cu steluţe galbene privind calitatea apelului.
Traineriţa tinerică şi ochii ei de culoare deschisă nu aveau nici o legătură cu faptul că managerul începuse să neglijeze recrutarea de noi talente la ceasuri târzii din noapte şi rebrandingul eficient al pereţilor companiei pentru a-şi ameliora de câteva ori pe săptămână aptitudinile soft. Până într-o zi, când deşi pieptul i se umfla mai abitir iar aerul tras pe nări părea să aibă o aromă mai proaspătă ca de obicei în urma exerciţiilor orientate spre rezultate de la care tocmai ieşise revigorat, se trezi brusc readus cu picioarele pe pământ de o uşă violent trântită de perete. De data asta nu era Marcel….ci Andina, cu hainele răvăşite, cu părul vâlvoi, cu ochii în lacrimi.
– Iulian, nu ai să permiţi să se întâmple aşa ceva, nu?
– Să permit ce?
– Să mă laşi să plec…
– Nu înţeleg…
– Adică n-ai văzut mailul?
– Nu, am fost la training.
– Puşca lui de training, l-au trimis de dimineaţă
– Păi m-am dus la prima oră că aveam de recuperat o şedinţă de săptămâna trecută. Ştii că trebuie să compun mailuri atent meşteşugite, fără erori gramaticale şi care să sune diplomat şi autoritar în acelaşi timp. Plus statusurile pe reţelele sociale… şi lucrăm şi la o propunere de networking eficient pentru colegi.
– Eşti nebun…ai compus mailuri dar n-ai văzut mailul cu mine. În fine, ăştia îmi spun că obiectivul de recrutare a fost atins şi că îmi mulţumesc pentru servicii.
– Cum adică? Suntem în grafic?
– Dă-o încolo de recrutare că nu de aia stau eu aici. Mă refer la noi…tu poţi vorbi cu ei
– Nu există noi. Contractul tău e pe perioadă determinată. Ţi-ai făcut targetul, echipele sunt complete. Nu pot să intervin peste decizia top managementului.
– Dar nici nu vrei să încerci…
– Uite, am să te rog să păstrăm cât mai low subiectul. E cel mai bine pentru toată lumea. Îţi mulţumesc pentru toată implicarea de care ai dat dovadă şi pentru eforturile depuse. Apreciez tot ce ai făcut. Ah, încă ceva. Să nu comunici tu personal colegilor decizia plecării tale. Mă ocup eu…
– Decizia plecării mele? ? ? Asta e tot?
– Da, te rog încă o dată să păstrăm discreţia necesară. Rămânem în contact. Mă scuzi acum, intru în şedinţă.
– Bine dar nu se poate…
– Trebuie să discut cu top managementul despre nevoia optimizării trainingurilor şi pentru colegi iar lor să le transmit să completeze favorabil feed-back-urile, ca să avem cifrele în ordine.
– O grijă ai, din câte văd…
– Sunt nişte nevoi speciale, echipe noi, ştii tu…
– Adică dacă nu recrutam aşa rapid grupuri întregi de începători…
– …poate ar fi prelungit şi contractul tău.
– Şi n-ar mai fi fost nevoie nici de atâta…
– …training.
În tradiţia populară, ielele sunt personaje feminine care dansează despletite pe lângă izvoare şi le iau minţile nefericiţilor aflaţi în drum să le surprindă. Ielele moderne dansează printre noi, hohotesc pe holuri, aruncă mingiuţe anti-stress prin birouri şi contribuie, prin buna dispoziţie pe care o răspândesc în jur, la creşterea productivităţii şi indicatorilor – direct proporţional cu hormonii lor dezlănţuiţi:
1. Vrăbiuţa (as in http://www.youtube.com/watch?v=XzOMslsRVNg)
Proaspăt absolventă a unei facultăţi de profil neadecvat însă reuşind interviul datorită gusturilor ei estetice neobişnuite şi a unui limbaj corporal expresiv, are pletele lăsate sălbatic pe spate şi preferă fustiţele scurte şi mulate. Oscilează ciclotimic între oboseala cronică în rezolvarea taskurile normale de lucru şi un chicot finuţ scăpat atunci când iese din biroul şefului, după ce au fixat noua locaţie de întâlnire. Buna ei dispoziţie variază în funcţie de a lui, dacă tocmai s-au văzut nu va putea să o keep it low deşi el a insistat pe NDA : va ţopăi sprinţară pe culoar, va glumi zgomotos cu colegii, se va fotografia alături de ei râzând. Dacă trec zile fără să fie chemată sau dacă pe sârmă apare o vrăbiuţă mai nouă, se prăbuşeşte în depresie, hainele elegante lasă loc blugilor ca să nu mai fie profi, părul îi va cădea dezordonat pe umeri şi va începe să flirteze cu te miri cine dintre colegi în speranţa deşartă că-l va face gelos pe amantul superior. Cum o surprinzi? Năvalnică din fire, nu va scăpa ocazia să se refugieze cu acesta după vreun colţ şi va vorbi apoi de situaţii neprevăzute. Cum o stressezi? Spune-i că EL a plecat undeva departe. Apoi spune-i că ştii când se întoarce. Dacă nu e informată va începe să acuze migrene, febră şi alte suferinţe imaginare. All in all, e cea mai amuzantă şi mai puţin gânditoare dintre iele.
Vara era în toi : producția stagna, indicatorii erau pe roșu iar clienții se lăfăiau prin concedii binemeritate. Iulian aflase din surse neoficiale că pentru top-management venise vremea reformelor în companie. Intuia că avea informatori în echipă însă nu identificase persoana. Cum nu dorea să fie unul dintre cei reformați, se gândi să organizeze niște ședințe pentru a vedea ce se mai putea ameliora. Ce, pe cine și mai ales cu cât. Așa se face că, săptămână de săptămână, în sala imperială cu aer condiționat funcțional tronau factorii de decizie, înarmați până în dinți cu idei, timp și mai ales experiența reală în management care lui îi era atât de necesară. Printre ei se afla desigur și Marcel, care la trei luni de la angajare își ocupa binemeritatul loc la dreapta directorului pe baza faptului că:
1. Inițiase imediat o serie de workshopuri pentru colegi, cu tema : Nu te lăsa păcălit de client. Păcălește-l tu pe el
2. Fluidificase comunicarea cu clienții prin falsificarea indicatorilor vechi de performanță în cadrul propriei echipe
– Salut, băieți, ce faceți? Azi vorbim de branding, da? întrebă Iulian fără să mai aștepte răspuns.
– Avem o ordine de zi, răspunse Costel, ușor nemulțumit. Trebuie să discutăm despre reorganizarea spațiului, studiere oferte, alocare buget – am făcut împreună cu Maria un studiu…
– Dacă îmi permiți, interveni Marcel toate aceste aspecte converg spre un numitor comun, în speță ideea de branding, menționată anterior de directorul și totodată colegul nostru, Iulian.
– Ce ai fumat, Marcele?
– Nu am certitudinea că îți înțeleg remarca binevoitoare.
– Păi vorbești de parcă…
– … am finalizat lectura capodoperei de management: Exprimarea persuasivă în cadru profesional. Ți-o recomand, Costele, mai faci și tu un upgrade.
– Hei, nu suntem la grădiniță, interveni Iulian, am convingerea că putem alia ideea de branding cu reorganizarea spațiului de lucru. Idei?
– Știu eu, sări Marcel – factorul de coeziune poate fi verticalitatea, dublată de o duritate creativă iar spațiul de reprezentare este susceptibil de a fi unul anorganic, mineral însă aflat la îndemâna oricăruia dintre colegii noștri.
– Nu înțeleg, ridică disprețuitor din sprânceană Maria.
– De data asta nici eu, mărturisi Iulian care se simțea complexat de noile lecturi ale lui Marcel și se întreba dacă era prudent/util să aducă în discuție la următoarea ședință cu managerul său actualizarea listei bibliografice obligatorii pentru perioada vacanței.
– Propunerea mea vizează o manifestare a categoriilor Animus vs.Anima…
– Vorbește, măi, pe înțelesul tuturor, că mă enervez.
– …adică să pictăm pereții
– Ce să facem????
– Să decorăm/pictăm/zugrăvim noi – și fără costuri suplimentare.
– Da, Marcele, așa a zis și omul preistoric, scăpă fără să vrea Maria.
– Te referi la Platon și al său mit cavernos?
– Nu sunt de acord, strigă Costel, ne trebuie o strategie, echipe specializate – nu ia fiecare bidineaua în mână și…
– Tu nu, Costele, știm prea bine că nu îți place să te implici în nici un nenorocit de week-end. Nici cu echipa nu iesi.
– Băieți, din punctul meu de vedere – propunerea lui Marcel este una foarte bună, concluzionă Iulian.
– Poftim ???
– În acest nou context de maximizare a resurselor bugetare și creative suntem chemați a fi în mod constant cu un pas înaintea competitorilor noștri. Și mă gândesc – de ce nu – la birourile Google care se pare că reprezintă un standard optim de amprentă personală, cost redus și satisfacție angajat.
– Asta nu era în carte.
– Eu nu am nevoie de lecturi de management, dragul meu coleg. Inteligența mea se situează la cu totul alt nivel. Rămâne stabilit- sâmbăta asta dăm varul jos de pe pereți
– Tot noi? Lucrăm from scratch?
– Până la livrarea finală, Costele. Ai vreo problemă?
– Eu aș vrea doar să știu cum organizăm sprinturile, să nu lucrăm fără un plan.
– Ma intorc la clientul meu, sunt project manager nu zugrav, spuse Maria ieșind.
– Bun, noi care am rămas : aștept de la voi un plan de lucru, mergeți vă rog către echipe și le cereți părerea să se simtă și ei importanți, avem nevoie de idei. Eu mă bag la scris mailul cu implicarea, Google etc.
– Așa vom face. Legat de ameliorări, îndrăzni Costel, punem pe ordinea de lucru optimizarea recrutării? Vorbeam noi zilele trecute, ți-am zis că ne vin niște dezastre la interviuri…
– Adică vrei să zici că Andina nu e bună?
– Se plânge mereu că e greu, o doare capul, e obosită…poate dacă îi aducem un coleg…
– Nu e prioritar din punctul meu de vedere. Finalizăm cu brandingul, ne reinventăm și discutăm pe urmă. In private.
Marcel deja nu-i mai asculta. Identificase demult colțișorul din companie pe care i-ar fi plăcut să-l recreeze. Poate că încă nu era posibil însă miza enorm pe rezultatul discuțiilor secrete pe care le avea în mod regulat cu top managementul. În spatele ușii închise, stăpână pe un perete încă alb, Anima biroului lui Iulian se zbătea în zadar să scape privirii cuceritoare a lui Marcel.
yellowbricking 