Nimeni nu e de neînlocuit

Încă de când păşise pentru prima dată în sala de şedinţe în seara interviului, Marcel îşi promisese că avea să conducă sediul local al companiei cu mâna de fier a unui adevărat Rambo, pasionat de lupte de comando, aşa cum văzuse el în filmele piratate de pe casetele video din copilărie. Aplicase cu succes o paletă de strategii de neratat pe scara devenirii corporatiste. Socializase din prima zi cu directorul la cafea şi ţigară, fără a se lăsa impresionat de iminenţa unui proiect ratat din start, lipsit de proceduri şi de echipă. Îşi impusese metodologia preferată şi convinsese şi un trainer s-o ducă mai departe, după ce îşi obţinuse acreditarea cerută de client. Scrisese un articol copy-paste pe blogul companiei, care îl făcuse remarcat de top management. Profitase pentru a stabili un contact mai apropiat cu acesta din urmă, raportând în mod absolut informal porumbeii scăpaţi săptămânal de Iulian la beţie. În fine, înlăturase toţi project managerii cu vechime şi experienţă reală din companie, fie găsindu-le noduri în papură fie, la cei la care nu avea cum, arătându-le cu dovezi concrete în ce direcţie greşită se îndreaptă firma.

Acum se foia pe hol şi aştepta. Se prefăcea că aranjează scaunele spre disperarea “Vrăbiuţei” care abia le etichetase de dimineaţă şi acum se gândea cum le va mai recunoaşte în timp ce făcea şi ea treişpe-paişpe cu un dosar la semnat în mână, aşteptând să iasă Iulian din birou. Acesta surâdea însă. Era pe Skype în call video cu traineriţa, care, în urma performanţelor realizate, primise câteva zile de concediu bonus din partea companiei, başca zece ore plătite de pregătire a trainingurilor cu condiţia să nu rateze conversaţia lor zilnică presărată cu exerciţii de comunicare eficientă. Tot pe culoar bântuia şi Andina în depresie, cu valiza pregătită de plecare. Şi ea aştepta să iasă Iulian din birou pentru că pe norişorul ei roz se aflau câteva cuvinte absolut banale, pe care managerul nu avea nicidecum timp să le rostească. Deodată Marcel, Vrăbiuţa şi Andina împietriră. Prin uşa biroului zâmbetul managerial îşi luă zborul pe fereastra întredeschisă alături de vârtejul primelor frunze ruginii de septembrie. O paloare i se instală pe chip, urmată de o grimasă ce anula efectul profi al cămăşii lui albastre. Cu telefonul mobil  în mână, Iulian se simţi trăsnit citind sms-ul picurat sec de sus, asemeni unui foarfec: “Trebuie să identificăm de urgenţă piste de ameliorare. Vin să te vizitez.”

Şi-ar fi dorit acum să fie sunat şi să se urle la el timp de 30 de minute. Ori să fi primit un mail nervos cu grafice eronate. Ştia însă că acest sms era începutul sfârşitului. În zadar se făcuse luntre şi punte să trimită statistici favorabile, completate de oameni din apropierea lui directă. În zadar postase poze optimiste pe facebook. Indicatorii economici nu minţeau. Call-ul video pe skype cu traineriţa se întrerupse brusc. Pe ecran apăru mesajul de feed-back cu steluţe galbene privind calitatea apelului.